De la o vreme ma aflu intr-o stare de incordare si iritare nervoasa. Ma inchid in mine insumi si ma izolez de toata lumea, incat ajung sa ma tem de orice relatii cu oamenii. Nici nu vreau sa mai stiu de ocupatiile zilnice. Toate imi impresioneaza neplacut nervii si asa destul de zdruncinati. Nimeni insa nu-mi impartaseste tristetea.
Ultima luna, plina de tristete, de incordare si de apasatoare neliniste m-a obosit atat de mult, incat imi doresc sa rasuflu macar o clipa intr-alt mediu, oricare ar fi. Orice om trebuie sa aiba macar un loc pe lume unde sa se poata duce! Fiindca vine o clipa cand iti trebuie neaparat o iesire...
A trecut ceva timp de cand n-am mai stat de vorba, ceea ce m-a facut sa sufar si chiar sa nu dorm in unele nopti, tot gandindu-ma la tine.
Vreau sa fim impreuna si sa ne imbratisam mult. Ce fericita voi fi sa ne strangem in brate!
Ma straduiesc sa cercetez obiectele pe care le intalnesc in cale, ca si cum as cauta cu tot dinadinsul sa-mi abat atentia de la gandurile ce ma chinuie, dar nu prea izbutesc si cad mereu in prada lor.
Creierul meu bolnav...de iubire, faureste adesea visuri extraordinar de precise si de vii, care par grozav de reale.
O senzatie apasatoare a unei izolari si a unei instrainari chinuitoare, nesfarsite, pune stapanire pe sufletul meu.
Sunt unele jigniri care nu se pot uita. Totul are o limita,peste care e primejdios sa treci: caci o data ce ai trecut-o, nu mai exista posibilitatea sa te intorci inapoi...
