"A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti pentru a dauna e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A minti fara folos nici paguba pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e fictiune." J.J. Rousseau
Chiar de cand suntem mici apelam la minciuni dintr-o varietate de motive, unele cu intentia constienta, altele fara. Stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie "Vai, draga, cat de bine arati azi!", care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un scop bine definit, pentru atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica.
Dar, atunci ma intreb de ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Exista minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate. Nu cred ca aceste persoane au o minte bolnava, ci mai degraba un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa-si creeze o viata falsa.
Acesti mincinosi ajung sa creada minciunile pe care le spun, ajungandu-se, incet dar sigur, la o problema grava de personalitate cum ar fi pierderea stimei de sine. Dar cand adevarul este descoperit, mincinosul poate chiar sa se imbolnaveasca psihic si chiar sa inventeze alte situatii, alte povesti pentru a starni interesul celor din jur si a atrage din nou atentia lor, bineinteles tot mintind, caci o minciuna duce la alta si la alta si tot asa. :(
Si asa se ajunge sa avem tendinta sa alteram adevarul, tendinta sa fabulam, adica sa mintim mai mult sau mai putin constient. Mintim pentru a fi acceptati, pentru a nu crea neplaceri...asa numitele "minciuni in scopul binelui".
Mincinosul trebuie sa aibe o atentie distributiva foarte bine dezvoltata, sa retina minciunile si circumstantele in care a mintit incat pentru persoana mintita, totul poate deveni extrem de confuz. Si totusi… "Ulciorul nu merge de doua ori la apa – ori se sparge, ori se crapa", spune un vechi proverb romanesc.
Toti avem un Pinocchio in noi, un "copil interior al trecutului". Cand ocolim adevarul negam, de fapt, o parte din fiinta noastra, evitam sa ne prezentam asa cum suntem in realitate si, mai mult, esuam "cu succes" in a-i face pe ceilalti sa aibe incredere in noi. Oamenii care ajung prizonierii propriilor neadevaruri se pot trezi ca nu-si mai pot recunoaste chipul atunci cand, intr-o dimineata, se privesc in oglinda (le-a crescut nasul).
Cu toate astea, nu ne place sa fim mintiti si, totusi si noi ii mintim pe altii la randul nostru. De multe ori mintim de frica, de ceea ce ni s-ar putea intampla daca spunem adevarul, iar altii nu pot scoate doua vorbe, daca nu spun si o minciuna...
