20 ianuarie 2010
Mi-e dor de copilarie
Mi-e dor de copilaria mea, de zilele in care zambeam si nimic nu conta. Imi amintesc de prima zi de scoala, de abecedar, de ziua in care am avut primul spectacol de dansuri moderne in clasa a 2-a, de diriginte...si multe altele. Sarbatorile de Craciun si Paste nu mai sunt cum erau odata, cand simteai ca vine mosul sau iepurasul...azi totul este comercial.
Mi-e dor sa-mi revad prietenii din copilarie, mi-e dor de serile petrecute in scara la bloc, mi-e dor de jocurile "flori, fete si baieti", "tara, tara vrem ostasi", "v-ati ascunsea" in loc de conversatii tarzii pe mess. Nu mergeam la sala, dar ne urcam zilnic pe bara pe care se bateau covoarele. Mi-e dor sa joc shencal cu fetele si sotron desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului, sa ma joc cu masinutele (nu aveam eu treaba cu papusile), mi-e dor sa facem galagie in fata blocului sa ne certe vecinii. Mi-e dor de varsta aceea cand ma intrebam oare cum e sa te saruti?
Nici nu stiu cum a trecut timpul insa stiu ca am avut o copilarie minunata, chiar daca nu aveam mp3/ipod ci chitara, chiar daca nu aveam mobilul la gat ci cheia. Din cand in cand, panicati, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Eram pedepsiti pentru efortul parintilor de a schimba yala de la intrarea in casa, daca pierdeam cheia.
Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. Suflam cornete de hartie prin tevi, jucam "pac-pac", jucam tenis de picior si volei in fata blocului. Nu am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Aveam clasor cu timbre, colectie de servetele si colectie de cartonase de la guma Titanic. Primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia si completam oracole si scriam scrisori de dragoste parfumate.
Mi-e dor de toate aceste jocuri ale copilariei. Cand mergeam si furam corcoduse, struguri, mere padurete si cate si mai cate. Mi-e cam dor de clasele 5-8, parca atunci eram mai prieteni intre noi toti.
Strada, cartierul, sunt tot acolo, dar nu mai este nimic din tot ce a fost odata, locurile s-au reamenajat.
Am avut o copilarie fericita, in care nimic nu-mi lipsea desi suntem cinci copii la parinti :D ... In ziua de azi nu se mai prea pretuieste nimic, traim intr-o era a jocurilor si filmelor pe PC, a scandalurilor, hotiilor si multe altele (rele, din nefericire).
Acum pot spune ca sunt o femeie desi de multe ori inca ma vad un copil. In tot acest timp nu am incetat sa zambesc, chiar daca mi-a fost bine sau rau...
Mi-e dor de copilarie pentru ca aveam o scuza atunci cand greseam.
Asta e. Se pare ca o sa raman cu dorul.
Amintiri multe si frumoase.
18 ianuarie 2010
Voi pleca intr-o zi
Mi-e dor de zilele frumoase petrecute impreuna, mi-e dor de chipul tau, de surasul tau cald si ademenitor. Imi e greu sa cred ca vor trece saptamani pana ne vom revedea. Fara tine zilele mele sunt pustii, iar noptile sunt lungi si reci. Batrana banca, unde stateam de vorba si ne fauream visuri de viitor, este acum rece si acoperita de frunzele toamnei. Imi lipsesc micile tale atentii care imi umpleau sufletul de bucurie.
Cu alte cuvinte imi lipsesti tu. Te astept cu dragoste, pe tine, suflet pereche al sufletului meu...
Voi pleca intr-o zi sa te caut. Te voi recunoaste dupa urma pasilor, ramasa prin frunze, dupa fiecare floare neatinsa de ploaie. Nici pasare, nici fiinta omeneasca nu vor sti sa spuna numele celui care a cerut adapost intr-o noapte.
Voi pleca intr-o zi sa te caut si stiu ca te voi gasi undeva la capatul noptii, dar cum sa te strig?...
12 ianuarie 2010
...pentru amandoi...
07 ianuarie 2010
Ai spus ca pleci...
Ai spus ca pleci...si totusi ai ramas!
Ce te-a oprit? Tacerea mea, sau semnul mainii fara glas?
Mi-erau ochii umezi? Ploua! Tu n-ai simtit. Era toamna, si toamna-ntotdeauna ploua.
Ce daca-a tremurat un pas? Nu te-am privit, nu te-am strigat si totusi ai ramas!...
Dar uiti ca mie nici ca imi mai pasa?
Ce te-a oprit? Tacerea mea, sau semnul mainii fara glas?
Mi-erau ochii umezi? Ploua! Tu n-ai simtit. Era toamna, si toamna-ntotdeauna ploua.
Ce daca-a tremurat un pas? Nu te-am privit, nu te-am strigat si totusi ai ramas!...
Dar uiti ca mie nici ca imi mai pasa?
01 ianuarie 2010
Asta-s eu...
(la cerere ...)
Ce este oare lumea, in fapt?...O imensa scena, o piesa de teatru ai carei actori suntem fiecare dintre noi oamenii, apropiati, si totusi atat de diferiti. Rolul ni-l creeaza Dumnezeu, Regizorul absolut, insa interpretarea scenica depinde de fiecare dintre noi, caci universul vietii sufletesti proprii individului este cel care il diferentiaza, de cunoasterea in profunzime a acestuia depinzand masura in care ne vom putea infrupta din tot ce are mai bun viata.
Daca lumea interioara, universul spiritual al vietii unui om s-ar reduce la un labirint, atunci as putea spune ca in ceea ce ma priveste iesirea se intrezareste insa cararile intortocheate nu s-au luminat in totalitate.
In planul sensibilitatii ma consider o fire extrem de sensibila, desi toti cei din jurul meu traiesc cu impresia ca sunt o persoana implacabila, pe care nimic nu o poate dobori, si pentru care capcanele vietii sunt simple obstacole pe care intr-un final trebuie sa le depasesc fara a ma lasa insa profund marcata de cicatricile pe care lupta cu viata mi le-ar putea provoca. Acesta este insa doar un paravan, o masca in spatele careia se ascunde o fiinta vulnerabila, macinata de intense trairi sufletesti, dar care constientizeaza de asemenea si faptul ca in lume exista si oameni rai care ar putea profita de pe urma unei prea mari sinceritati.
Oricarui gest sau lucru neinsemnat ii acord o atentie deosebita, cautand o nuanta ascunsa, un inteles strecurat printre randuri, astfel ca nimic din ceea ce ma priveste personal in lumea ce ma inconjoara sa nu imi scape din vedere.
Dependenta de exteriorizarea sentimentelor motiv pentru care devin o adevarata carte deschisa pentru cei apropiati sufletului meu sunt in acelasi timp capabila de o interiorizare desavarsita, disimuland anumite stari sufletesti pentru a nu lasa sa se observe ca sufar sau ca ceva ma irita.
Capabila de numeroase sacrificii in asa fel incat sa-mi ating scopul propus, marele meu defect este ca nu stiu sa pierd si ca uneori cred prea mult in oameni. Desi egoista (cica), prietenii se pot baza oricand pe mine si chiar daca nu ma pot mandri cu o armata de amici, totusi ma simt onorata sa spun ca desi relativ putini, prietenii sunt dintre cei adevarati in cel mai propriu sens al cuvantului.
Cand ceva ma supara, ma nemultumeste, am tendinta de a ma inchide in mine, dar aceasta numai pentru ca atunci cand e posibil sa ma descarc, metoda cea mai buna fiind sa vorbesc despre ceea ce ma framanta cu cineva apropiat sau sa ascult muzica.
In mod obisnuit spiritul de observatie nu imi joaca feste iar ceea ce se numeste intuitie feminina functioneaza la parametrii maximi. Odata ce mi-am format o anumita conceptie despre o anumita persoana, cu greu aceasta se poate schimba si sunt rare situatiile in care prima impresie s-a dovedit a nu fi conforma cu realitatea ulterioara.
Acordand o deosebita importanta persoanelor si lucrurilor care ma vizeaza in mod direct si personal, inregistrez orice detaliu legat de clipele petrecute cu o persoana apropiata, gesturile, vorbele, totul intiparindu-mi-se in minte si devenind mai tarziu ceea ce se numeste alimentarea cu amintiri.
Din punct de vedere intelectual nu ma consider o persoana cu o inteligenta iesita din comun, insa sunt unul dintre acei oameni care a invatat ca prin eforturi proprii, prin perseverenta in ceea ce intreprinzi, prin munca sustinuta poti sa atingi culmi nebanuite.
Pricipiul meu in viata fiind acela ca trebuie sa ramai mereu tu insuti, indiferent de reactia celor din jur, caci daca esti apreciat cu adevarat vei fi in cele din urma acceptat si respectat la justa valoare, nu ma las influentata de conjuncturi. Astfel as putea spune ca am o fire excesiv reflexiva care nu se avanta in a face afirmatii sau a intreprinde gesturi necugetate, ci ia in considerare toate cinsecintele, toate implicatiile pe care le prezinta o anumita fapta. Principiile morale dupa care imi conduc viata sunt de neschimbat datorita unor stimuli exteriori, insa adaptabilitatea lor in functie de trairile interioare este discutabila.
Limbajul este de cele mai multe ori o poarta a sufletului spre lume si de aceea incerc ca acesta sa ma reprezinte. Daca intotdeauna in spusele mele se pot descifra mesaje "printre randuri", cu atat mai mult limbajul scris imi permite a-mi exprima deplin trairile.
Comunicativa si vorbareata din fire, am o capacitate de convingere extraordinara, tehnica argumentarii fiindu-mi de asemenea cunoscuta, insusita si cu succes exersata in mediile familiare, caci intr-o adunare mai numeroasa sufar de un oarecare trac.
Memoria, pot sa spun, este un punct forte in dotarea mea intelectuala, ea fiind insa bineinteles educata in acest sens. Uneori, in conditii de stres, intr-o atmosfera inhibitoare am unele scapari, lapsusuri, insa niciodata nu as putea uita chipul unui om cu care am intrat in contact fie si numai pentru cateva momente.
In momentele de inspiratie, imaginatia-mi debordeaza, creand astfel lumi neanchipuite, o viata interioara aparte si de asemenea creatii literare, pe care imi place ca cineva sa le citeasca si sa le aprecieze.
Visez adeseori cu ochii deschisi sau am impresia ca visul e realitate, dar ce pacat...lumea e mai reala, mai palpabila ca oricand, iar eu sunt un simplu fulg de nea in troianul vietii, o simpla fiinta pe acest Pamant aflata in cautarea binelui, a fericirii si revoltata in fata Raului din lume si inca ne-in-masura a putea intreprinde ceva...
Asta-s eu...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)