Fata trista, cu ochi verzi de semafor...

Prin vorbit se zice ca iti descarci sufletul, dar totusi cred ca oricat de deschis ai comunica cu cineva, tot mai pastrezi ceva si pentru tine. Sunt zone misterioase personale, pe care nici tie insuti nu izbutesti sa ti le descifrezi, daramite altcuiva, oricat de apropiat ti-ar fi. In asta si consta bucuria de a exista, ai constiinta propriului tau mit. Poate asta suna putin a egocentrism, n-are decat fiecare sa se substituie in centrul universului!

Trecem in goana prin viata si ajungem la capat inainte de a fi inteles ceva din ea...dar trebuie sa incerci, e greu, dar trebuie sa ai atata vointa sa treci peste lucrurile triste...sa-ti regasesti speranta...

Cer plumburiu, norii grei isi varsa amarul peste noi, dar eu? Eu, a cui sunt? A nimanui, sunt orfana!... Alerg pe strazi intortocheate si te strig...vreau sa ma ierti o data!... Printre norii fumurii zaresc o raza de lumina...sunt ale vietii fericiri, vin...catre mine, si strig! Te vreau, sa stii, ca tin la tine!

Am impresia ca sunt putin trista...si se pare ca de o vreme ma si reprezinta, cu toate ca sunt o fire vesela, chiar foarte vesela.

Vreau sa te vad...vreau sa-ti vad zambetul...vreau...si totusi...nu mai stiu ce vreau. De ce-mi rupi sufletul...de ce ma lasi visand...de ce...de ce...de ce...vreau sa fug de tine...si totusi ceva ma atrage ca un magnet.

Vreau sa-ti spun ADIO TRISTETE...sa te las in urma mea...da, asta vreau...vreau sa nu mai oftez...

Nu putem trai fericiti daca nu exista si putina tristete...cred.