De ce mintim?

"A minti spre folosul tau e o inselaciune, a minti spre folosul altcuiva e o frauda, a minti pentru a dauna e calomnie; dintre toate soiurile de minciuna, acesta e cel mai josnic. A minti fara folos nici paguba pentru tine sau pentru altii nu este a minti: nu e minciuna, e fictiune." J.J. Rousseau

Chiar de cand suntem mici apelam la minciuni dintr-o varietate de motive, unele cu intentia constienta, altele fara. Stim cu totii, cam toata lumea minte. Incepand de la banala afirmatie "Vai, draga, cat de bine arati azi!", care poate sa fie o minciuna nevinovata, pana la minciuni care au un scop bine definit, pentru atingerea caruia se apeleaza la inventii de natura psihologica.
Dar, atunci ma intreb de ce unii mint, in situatii in care adevarul le-ar fi mult mai de folos? Exista minciuni atat de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afecteaza intreaga personalitate. Nu cred ca aceste persoane au o minte bolnava, ci mai degraba un comportament imatur, ce se poate agrava si poate ajunge sa-si creeze o viata falsa.

Acesti mincinosi ajung sa creada minciunile pe care le spun, ajungandu-se, incet dar sigur, la o problema grava de personalitate cum ar fi pierderea stimei de sine. Dar cand adevarul este descoperit, mincinosul poate chiar sa se imbolnaveasca psihic si chiar sa inventeze alte situatii, alte povesti pentru a starni interesul celor din jur si a atrage din nou atentia lor, bineinteles tot mintind, caci o minciuna duce la alta si la alta si tot asa. :(

Si asa se ajunge sa avem tendinta sa alteram adevarul, tendinta sa fabulam, adica sa mintim mai mult sau mai putin constient. Mintim pentru a fi acceptati, pentru a nu crea neplaceri...asa numitele "minciuni in scopul binelui".
Mincinosul trebuie sa aibe o atentie distributiva foarte bine dezvoltata, sa retina minciunile si circumstantele in care a mintit incat pentru persoana mintita, totul poate deveni extrem de confuz. Si totusi… "Ulciorul nu merge de doua ori la apa – ori se sparge, ori se crapa", spune un vechi proverb romanesc.

Toti avem un Pinocchio in noi, un "copil interior al trecutului". Cand ocolim adevarul negam, de fapt, o parte din fiinta noastra, evitam sa ne prezentam asa cum suntem in realitate si, mai mult, esuam "cu succes" in a-i face pe ceilalti sa aibe incredere in noi. Oamenii care ajung prizonierii propriilor neadevaruri se pot trezi ca nu-si mai pot recunoaste chipul atunci cand, intr-o dimineata, se privesc in oglinda (le-a crescut nasul).

Cu toate astea, nu ne place sa fim mintiti si, totusi si noi ii mintim pe altii la randul nostru. De multe ori mintim de frica, de ceea ce ni s-ar putea intampla daca spunem adevarul, iar altii nu pot scoate doua vorbe, daca nu spun si o minciuna...

Tristete

De la o vreme ma aflu intr-o stare de incordare si iritare nervoasa. Ma inchid in mine insumi si ma izolez de toata lumea, incat ajung sa ma tem de orice relatii cu oamenii. Nici nu vreau sa mai stiu de ocupatiile zilnice. Toate imi impresioneaza neplacut nervii si asa destul de zdruncinati. Nimeni insa nu-mi impartaseste tristetea.

Ultima luna, plina de tristete, de incordare si de apasatoare neliniste m-a obosit atat de mult, incat imi doresc sa rasuflu macar o clipa intr-alt mediu, oricare ar fi. Orice om trebuie sa aiba macar un loc pe lume unde sa se poata duce! Fiindca vine o clipa cand iti trebuie neaparat o iesire...

A trecut ceva timp de cand n-am mai stat de vorba, ceea ce m-a facut sa sufar si chiar sa nu dorm in unele nopti, tot gandindu-ma la tine.

Vreau sa fim impreuna si sa ne imbratisam mult. Ce fericita voi fi sa ne strangem in brate!

Ma straduiesc sa cercetez obiectele pe care le intalnesc in cale, ca si cum as cauta cu tot dinadinsul sa-mi abat atentia de la gandurile ce ma chinuie, dar nu prea izbutesc si cad mereu in prada lor.
Creierul meu bolnav...de iubire, faureste adesea visuri extraordinar de precise si de vii, care par grozav de reale.

O senzatie apasatoare a unei izolari si a unei instrainari chinuitoare, nesfarsite, pune stapanire pe sufletul meu.
Sunt unele jigniri care nu se pot uita. Totul are o limita,peste care e primejdios sa treci: caci o data ce ai trecut-o, nu mai exista posibilitatea sa te intorci inapoi...

NU! NU! NU!

Astazi de exemplu, vreau sa pierd timpu...Astazi nu iubesc, astazi nu lucrez, astazi o frec...

Azi nu te rog eu nu, maine poate facem cum zici tu, dar azi NU, NU, NU!

Pentru fiecare sfarsit exista un inceput

Tot raul spre bine...se zice asa "Rau cu rau, dar mai bine fara rau". Nu mi-am putut imagina pana acum ca exista asa oameni rai, care merg cu rautatile pana intr-acolo incat te fac sa suferi foarte mult...si ei se hranesc din asta. Sad, but true. Chiar exista asemenea specimene, ca oameni nu cred ca as putea sa ii numesc.

Intotdeauna mi-a placut si mi s-a parut omeneste sa cred ce imi zice omul, fara sa fac cercetari sau sa il urmaresc. Si daca exista incredere si minciuna este lasata la o parte, totul va merge foarte bine (sau cel putin asta vreau eu sa cred). Si nu este greu deloc. Dar oamenii sunt atat de rai (multi dintre ei) si tind sa cred si de fapt sa si vad ca hrana lor principala in fiecare zi este MINCIUNA. Aceasta reteta care pentru ei probabil este chiar gustoasa, este alcatuita din cuvinte grele, gesturi nepotrivite, sentimente de dezgust...

Nu stiu cum sunt altii, dar eu personal urasc minciuna mai presus de orice si nu pot ierta omul care m-a mintit. Si asa ajung sa inchei diverse capitole din viata mea si sa las in urma situatii, evenimente, persoane...despartirea de ele fiind de cele mai multe ori una dureroasa.

Pentru fiecare sfarsit exista un inceput si trebuie sa lasam sa inceapa altceva diferit si sa privim viata cu curajul unei experiente traite. Nu trebuie sa ne lasam prinsi de regretul unui sfarsit, trebuie doar sa stim cum sa ne despartim de acel sfarsit pentru a ne putea bucura mai departe de momente frumoase. Trebuie vazut ca atunci cand incheiem o etapa din viata noastra, cand inchidem o usa, ca ni se deschide un nou drum care ne asteapta. E nevoie si de mult curaj si incredere si de ce nu si de curiozitate pentru ce va urma.

Ai sfarsit o relatie, o prietenie pentru ca ai fost mintit si nu ai iertat si te consideri slabit si secat de tot ce ai mai bun? Trebuie sa te redescoperi pe tine si personalitatea ta, sa iti acorzi timp si prilej de a te intalni cu dorintele tale si cu oameni noi si sa privesti inainte. Nu te lasa infrant de dezamagire.

Privesc viata ca pe o provocare in care orice sfarsit trebuie sa devina un nou inceput!...

P.F.N.

Cand luna apare si ceru-i senin

Si stelele toate pe cer se aprind,

Dragostea mea se stinge incet

Zeul iubirii se uita zicand:

"O, tu nefericite om, nu plange

Caci dragostea iti va surade senin,

Din intuneric ea iti va spune: Ajunge!

Si cu iubita vei fi fericit.

Iubirea voastra frumoasa va fi,

Ea va incepe c-un simplu sarut

Si trupurile voastre incet se ating

Si sufletul vostru va fi fericit!

O, tu nefericite om, nu plange

Caci esti facut pentru chin,

Esti rod al iubirii voite,

Iubire voita vei fi!..."

Doar pentru ca este minunata...

Mi-e dor de tine

In seara asta mohorata imi e iarasi dor de tine. Poate nesfarsitele zile, saptamani de despartire, poate si gandurile ce se cauta si nu se gasesc, poate seara asta mohorata si trista, totul a venit sa te cheme pe tine. Sunt departe de tine si de sufletul tau, si-mi lipsesti: Mi-e dor de tine. Mi-e dor de tine, dulcea mea iluzie, dulcea mea speranta, mi-e dor de tine. In mine e tarziu si linistea pluteste undeva in atmosfera incarcata de timp. E bezna si e noapte eterna, se zbate o lume eterna, e o lume flamanda de dor si de tine...Si totusi mai exista si speranta de dor si soapte...Ganduri, numai ganduri.
Inaintea mea, e poate mai multa despartire decat a fost. Trec zilele, una cate una, liniste, ducandu-se in vesnicie. Imi e teama sa privesc sau sa ma gandesc mai departe.
*Eu sunt o picatura de ploaie strivita intre genele tale de visuri, sunt un gand hoinar, ratacit in parul tau. Sunt silaba pe care as vrea sa o rostesti inainte de a visa pe primul tau gand. Iubitule, din ce in ce imi e dor de ochii tai, de zambetul tau, de atingerea ta si de sarutarile tale. daca viata mea ar fi clipa petrecuta alaturi de tine, nu mi-as dori alta viata. Vreau o clipa sa ma privesti, sa imi zambesti, sa ma atingi si sa ma saruti.
Vreau sa-ti daruiesc totul, vreau sa-ti aduc in dar o stea, insa esti prea departe. Si ce altceva as putea sa-ti daruiesc decat doi ochi verzi, frumosi, un zambet cald, si legamantul de iubire? Si toate astea pentru ca TE IUBESC enorm de mult!
Singurul gand pe care ti-l pot trimite e acelasi cu cel cu care am inceput: "Mi-e dor de tine".

(imaginar)

Fata trista, cu ochi verzi de semafor...

Prin vorbit se zice ca iti descarci sufletul, dar totusi cred ca oricat de deschis ai comunica cu cineva, tot mai pastrezi ceva si pentru tine. Sunt zone misterioase personale, pe care nici tie insuti nu izbutesti sa ti le descifrezi, daramite altcuiva, oricat de apropiat ti-ar fi. In asta si consta bucuria de a exista, ai constiinta propriului tau mit. Poate asta suna putin a egocentrism, n-are decat fiecare sa se substituie in centrul universului!

Trecem in goana prin viata si ajungem la capat inainte de a fi inteles ceva din ea...dar trebuie sa incerci, e greu, dar trebuie sa ai atata vointa sa treci peste lucrurile triste...sa-ti regasesti speranta...

Cer plumburiu, norii grei isi varsa amarul peste noi, dar eu? Eu, a cui sunt? A nimanui, sunt orfana!... Alerg pe strazi intortocheate si te strig...vreau sa ma ierti o data!... Printre norii fumurii zaresc o raza de lumina...sunt ale vietii fericiri, vin...catre mine, si strig! Te vreau, sa stii, ca tin la tine!

Am impresia ca sunt putin trista...si se pare ca de o vreme ma si reprezinta, cu toate ca sunt o fire vesela, chiar foarte vesela.

Vreau sa te vad...vreau sa-ti vad zambetul...vreau...si totusi...nu mai stiu ce vreau. De ce-mi rupi sufletul...de ce ma lasi visand...de ce...de ce...de ce...vreau sa fug de tine...si totusi ceva ma atrage ca un magnet.

Vreau sa-ti spun ADIO TRISTETE...sa te las in urma mea...da, asta vreau...vreau sa nu mai oftez...

Nu putem trai fericiti daca nu exista si putina tristete...cred.

Mi-e dor de copilarie

Mi-e dor de copilaria mea, de zilele in care zambeam si nimic nu conta. Imi amintesc de prima zi de scoala, de abecedar, de ziua in care am avut primul spectacol de dansuri moderne in clasa a 2-a, de diriginte...si multe altele. Sarbatorile de Craciun si Paste nu mai sunt cum erau odata, cand simteai ca vine mosul sau iepurasul...azi totul este comercial.

Mi-e dor sa-mi revad prietenii din copilarie, mi-e dor de serile petrecute in scara la bloc, mi-e dor de jocurile "flori, fete si baieti", "tara, tara vrem ostasi", "v-ati ascunsea" in loc de conversatii tarzii pe mess. Nu mergeam la sala, dar ne urcam zilnic pe bara pe care se bateau covoarele. Mi-e dor sa joc shencal cu fetele si sotron desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului, sa ma joc cu masinutele (nu aveam eu treaba cu papusile), mi-e dor sa facem galagie in fata blocului sa ne certe vecinii. Mi-e dor de varsta aceea cand ma intrebam oare cum e sa te saruti?

Nici nu stiu cum a trecut timpul insa stiu ca am avut o copilarie minunata, chiar daca nu aveam mp3/ipod ci chitara, chiar daca nu aveam mobilul la gat ci cheia. Din cand in cand, panicati, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Eram pedepsiti pentru efortul parintilor de a schimba yala de la intrarea in casa, daca pierdeam cheia.

Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. Suflam cornete de hartie prin tevi, jucam "pac-pac", jucam tenis de picior si volei in fata blocului. Nu am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Aveam clasor cu timbre, colectie de servetele si colectie de cartonase de la guma Titanic. Primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia si completam oracole si scriam scrisori de dragoste parfumate.

Mi-e dor de toate aceste jocuri ale copilariei. Cand mergeam si furam corcoduse, struguri, mere padurete si cate si mai cate. Mi-e cam dor de clasele 5-8, parca atunci eram mai prieteni intre noi toti.
Strada, cartierul, sunt tot acolo, dar nu mai este nimic din tot ce a fost odata, locurile s-au reamenajat.

Am avut o copilarie fericita, in care nimic nu-mi lipsea desi suntem cinci copii la parinti :D ... In ziua de azi nu se mai prea pretuieste nimic, traim intr-o era a jocurilor si filmelor pe PC, a scandalurilor, hotiilor si multe altele (rele, din nefericire).

Acum pot spune ca sunt o femeie desi de multe ori inca ma vad un copil. In tot acest timp nu am incetat sa zambesc, chiar daca mi-a fost bine sau rau...

Mi-e dor de copilarie pentru ca aveam o scuza atunci cand greseam.
Asta e. Se pare ca o sa raman cu dorul.

Amintiri multe si frumoase.

Voi pleca intr-o zi

Mi-e dor de zilele frumoase petrecute impreuna, mi-e dor de chipul tau, de surasul tau cald si ademenitor. Imi e greu sa cred ca vor trece saptamani pana ne vom revedea. Fara tine zilele mele sunt pustii, iar noptile sunt lungi si reci. Batrana banca, unde stateam de vorba si ne fauream visuri de viitor, este acum rece si acoperita de frunzele toamnei. Imi lipsesc micile tale atentii care imi umpleau sufletul de bucurie.

Cu alte cuvinte imi lipsesti tu. Te astept cu dragoste, pe tine, suflet pereche al sufletului meu...

Voi pleca intr-o zi sa te caut. Te voi recunoaste dupa urma pasilor, ramasa prin frunze, dupa fiecare floare neatinsa de ploaie. Nici pasare, nici fiinta omeneasca nu vor sti sa spuna numele celui care a cerut adapost intr-o noapte.

Voi pleca intr-o zi sa te caut si stiu ca te voi gasi undeva la capatul noptii, dar cum sa te strig?...

...pentru amandoi...

De ce ploua azi? De ce plange cerul? Eu cred ca plange pentru mine...oare? Sau pentru tine...Asa sa fie? Dar ploua prea mult, cred ca plange pentru amandoi pentru ca inca nu ne-am gasit, maine daca e soare, ce zici ne intalnim?

Ai spus ca pleci...

Ai spus ca pleci...si totusi ai ramas!
Ce te-a oprit? Tacerea mea, sau semnul mainii fara glas?
Mi-erau ochii umezi? Ploua! Tu n-ai simtit. Era toamna, si toamna-ntotdeauna ploua.
Ce daca-a tremurat un pas? Nu te-am privit, nu te-am strigat si totusi ai ramas!...
Dar uiti ca mie nici ca imi mai pasa?

Asta-s eu...

(la cerere ...)
Ce este oare lumea, in fapt?...O imensa scena, o piesa de teatru ai carei actori suntem fiecare dintre noi oamenii, apropiati, si totusi atat de diferiti. Rolul ni-l creeaza Dumnezeu, Regizorul absolut, insa interpretarea scenica depinde de fiecare dintre noi, caci universul vietii sufletesti proprii individului este cel care il diferentiaza, de cunoasterea in profunzime a acestuia depinzand masura in care ne vom putea infrupta din tot ce are mai bun viata.
Daca lumea interioara, universul spiritual al vietii unui om s-ar reduce la un labirint, atunci as putea spune ca in ceea ce ma priveste iesirea se intrezareste insa cararile intortocheate nu s-au luminat in totalitate.
In planul sensibilitatii ma consider o fire extrem de sensibila, desi toti cei din jurul meu traiesc cu impresia ca sunt o persoana implacabila, pe care nimic nu o poate dobori, si pentru care capcanele vietii sunt simple obstacole pe care intr-un final trebuie sa le depasesc fara a ma lasa insa profund marcata de cicatricile pe care lupta cu viata mi le-ar putea provoca. Acesta este insa doar un paravan, o masca in spatele careia se ascunde o fiinta vulnerabila, macinata de intense trairi sufletesti, dar care constientizeaza de asemenea si faptul ca in lume exista si oameni rai care ar putea profita de pe urma unei prea mari sinceritati.
Oricarui gest sau lucru neinsemnat ii acord o atentie deosebita, cautand o nuanta ascunsa, un inteles strecurat printre randuri, astfel ca nimic din ceea ce ma priveste personal in lumea ce ma inconjoara sa nu imi scape din vedere.
Dependenta de exteriorizarea sentimentelor motiv pentru care devin o adevarata carte deschisa pentru cei apropiati sufletului meu sunt in acelasi timp capabila de o interiorizare desavarsita, disimuland anumite stari sufletesti pentru a nu lasa sa se observe ca sufar sau ca ceva ma irita.
Capabila de numeroase sacrificii in asa fel incat sa-mi ating scopul propus, marele meu defect este ca nu stiu sa pierd si ca uneori cred prea mult in oameni. Desi egoista (cica), prietenii se pot baza oricand pe mine si chiar daca nu ma pot mandri cu o armata de amici, totusi ma simt onorata sa spun ca desi relativ putini, prietenii sunt dintre cei adevarati in cel mai propriu sens al cuvantului.
Cand ceva ma supara, ma nemultumeste, am tendinta de a ma inchide in mine, dar aceasta numai pentru ca atunci cand e posibil sa ma descarc, metoda cea mai buna fiind sa vorbesc despre ceea ce ma framanta cu cineva apropiat sau sa ascult muzica.
In mod obisnuit spiritul de observatie nu imi joaca feste iar ceea ce se numeste intuitie feminina functioneaza la parametrii maximi. Odata ce mi-am format o anumita conceptie despre o anumita persoana, cu greu aceasta se poate schimba si sunt rare situatiile in care prima impresie s-a dovedit a nu fi conforma cu realitatea ulterioara.
Acordand o deosebita importanta persoanelor si lucrurilor care ma vizeaza in mod direct si personal, inregistrez orice detaliu legat de clipele petrecute cu o persoana apropiata, gesturile, vorbele, totul intiparindu-mi-se in minte si devenind mai tarziu ceea ce se numeste alimentarea cu amintiri.
Din punct de vedere intelectual nu ma consider o persoana cu o inteligenta iesita din comun, insa sunt unul dintre acei oameni care a invatat ca prin eforturi proprii, prin perseverenta in ceea ce intreprinzi, prin munca sustinuta poti sa atingi culmi nebanuite.
Pricipiul meu in viata fiind acela ca trebuie sa ramai mereu tu insuti, indiferent de reactia celor din jur, caci daca esti apreciat cu adevarat vei fi in cele din urma acceptat si respectat la justa valoare, nu ma las influentata de conjuncturi. Astfel as putea spune ca am o fire excesiv reflexiva care nu se avanta in a face afirmatii sau a intreprinde gesturi necugetate, ci ia in considerare toate cinsecintele, toate implicatiile pe care le prezinta o anumita fapta. Principiile morale dupa care imi conduc viata sunt de neschimbat datorita unor stimuli exteriori, insa adaptabilitatea lor in functie de trairile interioare este discutabila.
Limbajul este de cele mai multe ori o poarta a sufletului spre lume si de aceea incerc ca acesta sa ma reprezinte. Daca intotdeauna in spusele mele se pot descifra mesaje "printre randuri", cu atat mai mult limbajul scris imi permite a-mi exprima deplin trairile.
Comunicativa si vorbareata din fire, am o capacitate de convingere extraordinara, tehnica argumentarii fiindu-mi de asemenea cunoscuta, insusita si cu succes exersata in mediile familiare, caci intr-o adunare mai numeroasa sufar de un oarecare trac.
Memoria, pot sa spun, este un punct forte in dotarea mea intelectuala, ea fiind insa bineinteles educata in acest sens. Uneori, in conditii de stres, intr-o atmosfera inhibitoare am unele scapari, lapsusuri, insa niciodata nu as putea uita chipul unui om cu care am intrat in contact fie si numai pentru cateva momente.
In momentele de inspiratie, imaginatia-mi debordeaza, creand astfel lumi neanchipuite, o viata interioara aparte si de asemenea creatii literare, pe care imi place ca cineva sa le citeasca si sa le aprecieze.
Visez adeseori cu ochii deschisi sau am impresia ca visul e realitate, dar ce pacat...lumea e mai reala, mai palpabila ca oricand, iar eu sunt un simplu fulg de nea in troianul vietii, o simpla fiinta pe acest Pamant aflata in cautarea binelui, a fericirii si revoltata in fata Raului din lume si inca ne-in-masura a putea intreprinde ceva...
Asta-s eu...